Despre expediția câtorva aventurieri, inclusiv a pandei noastre, care împărtășesc pasiunea pentru trotinete, v-am informat deja. Cum se descurcă până acum această gașcă de tineri globetrotteri, ne va povesti una dintre participantele care s-a întors deja.
Míša, te-ai întors ceva mai devreme decât restul expediției. A fost intenționat de la început sau a fost rezultatul situației? Au mai existat și alte schimbări de personal până acum?
Da, întoarcerea mea a fost planificată de la bun început. În prezent, mă așteaptă examenele de licență, pe care nu am vrut să le amân. Membrilor echipei nu le-a displăcut acest lucru, iar eu am fost bucuroasă că am putut trăi această experiență de o lună, absolut uimitoare. A avut loc o schimbare neașteptată de personal, din partea lui Michal, care va avea acum parte de plăcutele responsabilități de tătic, motiv pentru care va fi înlocuit de un alt membru pe 15 ianuarie. Trebuie însă să recunosc că Michal a adus multă veselie în colectiv și ne-am amintit des de el.
Descrie-mi, te rog, parcursul călătoriei voastre. Pe unde ați trecut până acum și unde se află prietenii tăi în acest moment? S-a schimbat cumva data estimată a întoarcerii sau traseul planificat?
Am început călătoria pe 20 noiembrie în orașul Cancún. Ne-a întârziat puțin oboseala după zbor, dar și instalarea destul de dificilă a apărătorilor de noroi, pe care o încercam pentru prima dată. Aveam traseul pregătit, dar nu în cele mai mici detalii. Nici nu era posibil, deoarece nu știam cât de repede vom merge pe o asemenea căldură. Trebuie să spun însă că am fost plăcut surprinsă. La început, ne-am planificat traseul pe etape de 30 de kilometri, ca să ne obișnuim. După două zile, am început să creștem distanța, până am ajuns la 70 km pe zi. Un mare dezavantaj a fost faptul că nu se putea merge mereu la orele prânzului. În America Centrală, se întunecă, de asemenea, foarte devreme. Deja în jurul orei 17:00 începeam să ne gândim unde vom dormi în acea zi și începeam să căutăm „cazare". În total, am traversat cinci state – Mexic (din orașul Cancún), Belize, Guatemala, Honduras și El Salvador, unde mă aștepta prietena mea, pe care am cunoscut-o în Denver (Colorado). Ea ne-a găzduit pe toți timp de câteva zile, iar eu, deși cu greu, mi-am așteptat zborul.
A trebuit să modificăm puțin traseul. Drumul inițial trebuia să treacă prin Zacapa (Guatemala) pe șoseaua CA13. Șoseaua nu era însă potrivită pentru trotinete și, aș spune, nici pentru bicicliști. Nenumăratele camioane care goneau cu viteză mare creau o presiune a aerului periculoasă. Am stat pe marginea drumului vreo oră, gândindu-ne dacă să mergem sau nu, pentru că ne doream foarte mult să vedem Guatemala. După căzătura Kačkăi de pe trotinetă, am decis însă să mizăm mai degrabă pe siguranță și să mergem prin Honduras. În harta atașată puteți vedea traseul nostru exact.
La întrebarea dacă s-a schimbat data întoarcerii, nu pot răspunde, deoarece nu am stabilit niciodată această dată. Era stabilită doar pentru mine, și anume pe 20 decembrie.
Ați întâmpinat complicații sau momente dramatice?
Trebuie să recunosc că aceasta a fost prima mea călătorie în străinătate în care chiar mi-a fost teamă. În primul rând, mergeam ca un grup de oameni care nu se cunoșteau deloc înainte de călătorie și, în al doilea rând, m-au speriat articolele de pe internet despre cât de periculoasă este America Centrală. Totuși, după întoarcerea mea și cu experiența acumulată, nu pot spune acest lucru. Adevărul este că am avut un noroc incredibil și pe tot parcursul am întâlnit doar oameni foarte drăguți și săritori, care ne opreau și ne întrebau ce fel de bicicletă ciudată este aceasta. Practic, noi mergeam, filmam peisajul și localnicii, iar ei ne filmau pe noi. Chiar și rucsacurile pe care ni le-a oferit magazinul vostru online au fost o mare enigmă pentru mulți indigeni. Doamna Panda, care ne-a însoțit, a atras în special copiii. În acele momente eram probabil cel mai vigilentă, ca să nu fugă vreun micuț cu ea.
În tot acest timp, am avut parte de un singur moment neplăcut. La vreo 20 de kilometri de Belize, am ajuns târziu în oraș și era deja întuneric. În oraș avea loc un fel de discotecă locală și, pe măsură ce treceam, s-au adunat brusc în jurul nostru vreo 15 oameni, însoțiți de focuri de artificii și tot felul de strigăte. În cele din urmă, totul s-a terminat cu bine și am găsit un acoperiș deasupra capului la niște oameni foarte drăguți, care ne-au plimbat prin împrejurimi și ne-au dat să gustăm mandarină cu chili, ceea ce nu a plăcut nimănui. :-D
Ce considerați, în schimb, a fi cea mai mare experiență în sens pozitiv?
Cea mai mare experiență a fost probabil fiecare noapte în America Centrală. Faptul că am dormit pe tot felul de plaje și grădini probabil nu va surprinde pe nimeni, dar nopțile petrecute în stații de pompieri și în vitrina unui restaurant kebab mă vor amuza cu siguranță toată viața. Adevărul este că, atunci când te trezești pe plajă și vezi un răsărit de soare superb, sentimentul pe care îl ai este cu adevărat neprețuit.
Cum ați petrecut Crăciunul și Anul Nou?
Expediția a sărbătorit Crăciunul, bineînțeles, cu salată de cartofi și șnițele. Au sărbătorit alături de doi bicicliști cehi. Deoarece a fost imediat după plecarea mea, m-am bucurat că au avut parte de mai multă veselie alături de noii prieteni. Anul Nou l-au sărbătorit, de asemenea, împreună, deja în Nicaragua, și presupun că prin degustarea unui rom local. ;-)
Ați avut parte și de vreo situație interesantă cu panda noastră? Cum a decurs călătoria ei până acum?
Am avut mereu panda legată de rucsac, astfel încât să aibă o vedere bună. Cea mai amuzantă întâmplare a fost probabil în prima noapte pe plajă, când am lăsat panda lângă mine ca să se simtă confortabil și să doarmă bine. Nu știam însă că peste noapte se va aduna atâta nisip pe noi. În loc de panda, dimineața am găsit o bilă de nisip. :-D Cu regret am luat-o, am scuturat-o și am îmbrățișat-o. Din acel moment, a avut un loc rezervat direct în sacul de dormit. :-)
Panda a făcut, de asemenea, mare vâlvă printre copiii pe care i-am întâlnit pe dig în timpul unei opriri în Omoa, Honduras. Toți o priveau și o mângâiau. O fetiță chiar nu a vrut să mi-o mai dea înapoi. A devenit marea noastră prietenă. Toți am păzit-o și am avut grijă de ea. Când ne opream undeva, ne întrebau de ce avem acest animal cu noi. Am început atunci să le povestim cum a apărut acest proiect și cum ne-a ajutat compania voastră să ne îndeplinim visele, pentru ceea ce vă mulțumim încă o dată din suflet.
Despărțirea de panda a fost cu adevărat grea. În prezent, Sany se ocupă de ea și a promis că va avea grijă de ea cât de bine va putea.
Și cum s-au dovedit a fi rucsacurile achiziționate din magazinul vostru online?
Haha. Într-o seară, a fost o mare bătaie pe rucsacurile voastre. :-) Doar patru membri ai expediției noastre și-au cumpărat rucsacuri și, după doar câteva zile, ceilalți se loveau peste cap că nu și-au luat și ei. Eu personal am avut prima experiență cu acest rezervor de apă și trebuie să spun că a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut lua în călătorie. Rucsacul nu m-a restricționat în niciun fel. De fiecare dată când voiam să beau apă (ceea ce se întâmpla destul de des în aceste condiții de temperatură), nu trebuia să mă opresc ca ceilalți. Volumul de 1,5 litri a fost, de asemenea, ideal. M-a surprins foarte mult și faptul că apa din rezervor avea mereu aceeași temperatură.
Și trusele de prim ajutor din magazinul vostru online au fost de folos. Kačka a alunecat cu trotineta pe carosabilul umed și și-a julit destul de tare genunchii. Am tratat-o în 10 minute.
Are această expediție vreun impact asupra vieții tale viitoare? Se schimbă, de exemplu, prioritățile sau abordarea vieții?
Fiecare dintre călătoriile mele mă influențează mereu foarte mult. În ceea ce privește America Centrală, sunt însă puțin în dilemă. America Centrală a provocat în mine, pe de o parte, o mare dezamăgire, iar pe de altă parte, o surpriză uriașă și o mare întrebare de reflecție.
Am fost dezamăgită în special de modul în care se comportă față de mediul înconjurător. În timp ce eu am acasă patru coșuri de gunoi, ei aruncă fără să clipească o sticlă de sticlă de Fanta în pădure. Sincer, Fanta și Coca-Cola sunt aruncate peste tot. A fost trist să văd adesea străzi murdare și smog, dar mai ales dezinteresul oamenilor față de propria natură, și trebuie menționat, absolut superbă, în care trăiesc ei înșiși.
Ceea ce m-a surprins foarte mult a fost satisfacția oamenilor. Întâlneam des localnici care trăiesc în ceva ce aș compara cu o magazie de lemne. În Belize am întâlnit un astfel de domn, cu care am avut ocazia să vorbim. A fost absolut incredibil modul în care povestea despre viața lui într-o căsuță mică în mijlocul pustietății. Cu atâta entuziasm și bucurie, încât, chiar dacă nu ai vrea, îți vine în minte o singură întrebare: Cum este posibil ca noi să mergem aici 8–12 ore la muncă pentru a ne putea cumpăra un televizor mare sau o mașină nouă și tot nu este suficient pentru noi? Cum este posibil ca la întrebarea „ce mai faci”, să răspundem „rău”, chiar dacă avem ce mânca, un acoperiș deasupra capului și alte standarde de viață. Într-un fel, te obligă să te gândești dacă această goană după lumea materială are vreun sens.
Mai ai încă o relație pozitivă cu trotinetele? Nu începe omul să se sature de atâta intensitate? Și cum a fost starea de spirit în echipa voastră – nu v-ați confruntat cu „febra de cabină”?
Ca să spun adevărul, pe mine personal trotineta m-a „prins” foarte tare. M-a surprins faptul că, în toată acea lună, m-au durut picioarele doar o singură zi, și cred că a fost a opta. De altfel, m-a bucurat foarte mult lauda lui Tomáš, că în calitate de femeie am surprins foarte mult. :-D Așa că deja pot spune că abia aștept să se încălzească și să pot descoperi frumusețile Cehiei.
Așa cum am menționat, îi cunoșteam foarte puțin pe ceilalți membri și doar prin intermediul acestei expediții. Acest lucru a provocat puțină nesiguranță, pentru că nu știam la ce să ne așteptăm de la fiecare. Trebuie să spun însă că, cu o singură excepție, m-am înțeles cu toți cei din echipă și cred că la fel simte și restul expediției. Toți șase (numărându-l și pe Michal) ne-am ajutat reciproc, am făcut glume pe seama noastră, dar și pe seama celorlalți. Toți am luat-o sportiv. Dacă nu știam ce să facem, votam sau ne spuneam argumentele pro și contra. De altfel, o lună este încă o perioadă scurtă pentru a apărea „febra de cabină” la scară largă.
Expediția voastră trebuia să aibă și o componentă caritabilă. Ați reușit să realizați acest obiectiv?
Această acțiune caritabilă numită Kids belong to school este organizată de Marek. Chiar dacă pe drum am întâlnit câteva școli, nu a fost posibil să vizităm aceste școli.
V-ați gândit deja unde veți merge data viitoare?
Sigur. Și rucsacul cu siguranță va fi cu mine. Aș fi extrem de bucuroasă să îmi prind expediția încă pe drum și, eventual, să mă alătur și să termin călătoria. Dacă însă s-au întors deja, cu siguranță va fi Peru, unde plănuiesc să merg de câțiva ani și până acum fără succes.
Îți mulțumesc pentru timpul acordat și ținem pumnii restului expediției!
