Vă informăm periodic despre grupul de entuziaști care au decis să traverseze America pe trotinete. Opt luni au trecut pe nesimțite și toți au ajuns treptat la destinație. Care sunt impresiile imediate și ce a făcut această călătorie atât de specială? Am întrebat-o pe Sany, cea mai apropiată prietenă a Pandorei noastre.
Bună ziua, Sany!
În primul rând, aș dori să vă felicit pentru finalizarea cu succes a călătoriei și să-mi exprim admirația. Ce v-a trecut prima dată prin minte când ați rupt panglica imaginară de sosire?
Bună ziua, Adéla,
vă mulțumesc pentru felicitări. Sincer, am avut sentimente amestecate. Desigur, bucuria că am reușit totul fără probleme, dar și tristețea că drumul nostru se termină. Până la urmă, timp de opt luni am fost mai mult sau mai puțin în mișcare în fiecare zi, cu câteva excepții, așa că în acest moment este de neconceput pentru noi să ajungem la Kolín și să stăm într-un singur loc. Dar probabil va trebui să ne obișnuim...
Au existat momente în timpul călătoriei pe care nu vă veți aminti cu plăcere?
Nu cred că am avut situații de care să nu-mi placă să-mi amintesc în retrospectivă. Totuși, nu totul a fost mereu roz. De exemplu, în ultimele zile în Brazilia nu ne ajungeau banii, deoarece am pierdut în Argentina singurul card bancar pe care îl aveam la noi. Așa că am cerut să ni se trimită bani prin Western Union, dar nu știam că pentru noi, ca străini, va fi o problemă atât de mare să ridicăm banii. Așadar, câteva zile pur și simplu nu am avut niciun ban. Am consumat toate rezervele posibile și imposibile de mâncare și tot ce aveam. De exemplu, mierea pe care o transportam de aproape șapte luni și cu care am traversat zece state (am cumpărat-o în Nicaragua). :-D
A trebuit să-mi vând cerceii pe care îi iubeam foarte mult, dar a fost pur și simplu singura modalitate de a obține niște bani. Amuzant a fost că am vrut să folosim acești bani pentru biletul de autobuz către Rio de Janeiro, unde am fi putut ridica banii fără probleme, chiar și ca străini. În cele din urmă, banii din cercei nu ne-au ajuns pentru bilet, așa că a trebuit să continuăm pe jos. Până la urmă, ne-a salvat un pompier care ne-a dus cu mașina 100 de kilometri până la Rio de Janeiro, punând capăt suferinței noastre finale.
Totuși, ne amintim cu drag și de această experiență.
Și care a fost, dimpotrivă, cea mai intensă experiență într-un sens pozitiv?
Cel mai pozitiv lucru pentru noi a fost interesul oamenilor și prietenia lor naturală. Pe tot parcursul călătoriei noastre am fost însoțiți de oameni buni care au devenit prietenii noștri, pe care nu îi vom uita niciodată și sperăm să-i mai vedem cândva.
O astfel de călătorie este și o încercare dificilă pentru relațiile interpersonale. Ați trăit turbulențe în acest domeniu?
Da, desigur. Mai ales la începutul călătoriei noastre, când eram opt membri (șapte pe trotinete + Pandora), a fost foarte dificil să coordonăm totul. În general, cu cât sunt mai mulți oameni, cu atât sunt mai multe probleme. Pur și simplu, fiecare avea așteptări diferite de la această călătorie. În timp ce organizatorul principal al întregii acțiuni, Marek Jelínek, a plecat cu scopul de a traversa continentul pe trotinetă, noi am plecat cu scopul de a vedea și a cunoaște lucruri. Separarea a fost inevitabilă mai devreme sau mai târziu, și până la urmă a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut. Am continuat așadar în patru persoane (eu, Lukáš, Káťa și Tomáš). În această formulă am ajuns până în orașul ecuadorian Guayaquil, unde ne-am luat rămas bun de la Tomáš și Káťa și am continuat separat.
A fost, de asemenea, prima călătorie de acest tip pentru mine și prietenul meu și niciunul dintre noi nu știa cum se comportă celălalt în situații extreme. A fost o mare încercare pentru noi, pe care însă am depășit-o.
Și ce ne puteți spune despre experiența dumneavoastră personală? Nu v-ați simțit singură? Eventual, lunile petrecute pe drum v-au ajutat să vă reevaluați relația cu propria persoană sau perspectiva generală asupra lumii?
Sincer, primele două luni au fost un iad pentru mine! Uram trotineta. Eram „frâna” grupului, ceea ce mă deranja foarte mult. În fiecare zi voiam să-mi cumpăr un bilet de avion și să mă întorc acasă. Totul a început să se schimbe abia în Nicaragua, când am realizat cât de mult reușisem deja să parcurgem și că nu oricine reușește asta, așa că ar fi fost păcat să renunț. În acel moment am început să mă bucur de călătorie. Când eram în Columbia și am făcut o excursie de o lună în nord doar cu rucsacul – fără trotinete, am început chiar să duc dorul mijlocului meu de transport pe două roți.
Nu m-am simțit niciodată singură, deoarece alături de mine au fost mereu oameni faini și, mai ales, prietenul meu care m-a susținut psihic.
Pentru mine, această călătorie a fost probabil cea mai mare aventură, deoarece înainte nici măcar nu dormisem la cort. Întotdeauna aveam totul bine planificat. Deodată, te trezești în fiecare dimineață fără să știi aproape nimic. Nu știi unde vei ajunge, nu știi unde vei dormi. Așa că a trebuit cu toții să învățăm să acționăm în funcție de situația apărută.
Aș spune că am avut un noroc imens de oameni. Poate că nu a fost noroc. Oamenii au fost pur și simplu foarte prietenoși și foarte bucuroși și dispuși să ajute. Cu cât omul are mai puțin, cu atât ar fi mai dispus să împartă cu tine.
Pandora noastră a făcut și ea parte din grup. A durat mult până v-ați obișnuit cu micul companion panda?
Pandora a fost de la început un partener egal și cred că s-a bucurat alături de noi de întreaga călătorie aventuroasă. Doar are cele mai multe fotografii dintre noi... :-)
Acum și despre lucrurile materiale – fără ce se poate descurca cu greu cineva într-o astfel de călătorie? Există ceva ce nu ați recomanda aventurierilor cu spirit similar să uite acasă?
Sunt multe lucruri necesare. Cortul și sacii de dormit îi vin în minte probabil oricui. Acestea sunt lucrurile pe care cu siguranță le va lua toată lumea. Dar, dintre cele mai puțin cunoscute, aș menționa cu siguranță filtrul de apă, care ne-a economisit o mulțime de bani pe drum. Ceea ce noi nu am luat și ne-a lipsit mult a fost arzătorul pe gaz.
Ce aveți în plan acum? Veți continua să vă împărtășiți experiențele, eventual să le folosiți în scopuri caritabile sau educative, sau le veți păstra mai degrabă ca o îmbogățire personală?
Îmi voi împărtăși experiențele cu cei apropiați și, dacă cineva este interesat, voi fi bucuroasă să ofer sfaturi. Nu planific însă acțiuni mai mari în viitorul apropiat. Cred că fiecare ar trebui să pornească în propria călătorie. Nu trebuie să dureze opt luni, nu trebuie să fie pe trotinete... Dar ar trebui să fie una în care să vă expuneți și unor situații neplăcute și imprevizibile, deoarece acelea vă dezvoltă cel mai mult. Nu pot descrie în cuvinte cât de mult ajută pe oricine o astfel de călătorie.
Aveți un mesaj drăguț sau o întrebare curioasă pentru Sany? O puteți contacta la adresa de e-mail sayana.sany@gmail.com. Dacă îi va sta în putință, va fi bucuroasă să vă sfătuiască.
Aveți deja o idee despre unde veți merge data viitoare? Și va fi din nou pe trotinete sau nu mai vreți „nici să le vedeți”?
Cu siguranță nu pot spune că trotinetele ne-au dezgustat. Dimpotrivă. A trebuit să ne „obișnuim” cu ele. :-) Totuși, data viitoare probabil am alege un mijloc de transport cu care se pot urca mai ușor dealurile și pe care încap mai multe genți. Trotineta este, în acest sens, din păcate destul de limitată. Cu siguranță am dori să ne mai întoarcem în America de Sud pentru a explora și alte locuri interesante de pe acest continent.
Planificăm, de asemenea, ca în viitor să traversăm Eurasia și să ajungem până în Siberia, la lacul Baikal, unde locuiește familia mea.
Vă mulțumesc mult pentru răspunsuri și vă doresc multe alte succese!
Vă mulțumesc și vouă și toate cele bune.
Dar voi? Vă atrag și pe voi expedițiile aventuroase dincolo de zona de confort sau preferați relaxarea cu all inclusive? Împărtășiți cu noi în comentarii!
