Deși România nu este o țară cu o infrastructură modernă, am decis să pornim la drum cu un Maluch și o Felicia pentru a explora această țară din Europa de Est. Ce merită văzut în România? Unde îți poți strica mașina? Și cum este senzația de a întâlni un urs?
România – o țară învăluită în prejudecăți și mister. O țară cunoscută datorită celebrului vampir Dracula și castelului său terifiant de basm, undeva în adâncul Carpaților. O țară ascunsă sub poalele munților de peste două mii de metri, valurile Mării Negre și bogată în povești umane autentice.
Cimitirul plin de bucurie
Prima oprire firească, la aproximativ 90 de kilometri de punctul de trecere a frontierei Petea, este Cimitirul Vesel din Săpânța. Deși este o atracție turistică cunoscută, semnalizarea nu este foarte bună și probabil veți rătăci puțin prin sat. Dar puțină confuzie merită efortul. Cimitirul este format din cruci de lemn pictate, pe care sunt înfățișați cei decedați. De cele mai multe ori, făcând ceea ce le plăcea cel mai mult sau ceea ce era profesia lor.
În primele două zile am realizat că cel mai bine este să evităm orașele și satele mai mari și să rămânem în natură. Orașele sunt destul de dărăpănate și neîngrijite, iar pentru cineva care conduce mașini atât de atipice, pot fi puțin inconfortabile din cauza atenției generale.
Transfăgărășan – o legendă care nu dezamăgește
Ne-am îndreptat direct către „Drumul lumii”. Este unul dintre cele mai pitorești drumuri din lume – Transfăgărășanul. Pasul montan are aproximativ nouăzeci de kilometri și ne-am conectat la el în satul Cârțișoara. Apoi, nu trebuie decât să te așezi comod pe scaun și să-ți ții gura, pentru că frumusețea locului îți va tăia respirația.
Cehă „din senin”
Am luat-o direct spre est și ne-am oprit pentru o noapte lângă Brașov, în localitatea Bran, de unde aveam planificată pentru a doua zi o vizită la cetatea Poienari a lui Vlad Țepeș. Planurile ne-au fost însă date peste cap de o ursoaică, care cu câteva zile înainte de sosirea noastră născuse pui în zonă, iar poteca prin pădurea deasă era închisă. În seara dinaintea instalării cortului, familia de urși chiar ne-a apărut în cale, fiind separați doar de un pârâu îngust.
Nu am avut de ales și am decis să ne îndreptăm spre sud. Acolo unde întâlnim conaționali cehi, acolo unde s-a păstrat cultura cehă. Este vorba despre Banat. Regiunea de lângă granița cu Serbia este formată din câteva sate cehești, cum ar fi Sfânta Elena, Ravensca sau Sfânta Elisabeta. Noi ne-am oprit în satul Gârnic. Drumul până acolo era doar o potecă forestieră, un drum de țară, iar mașinile noastre nu tocmai noi au avut de furcă cu terenul.
Încă de la prima vedere, în Gârnic ne-am simțit ca în Boemia de Sud, dar în secolul al XIX-lea. În acea perioadă, cehii au venit aici în căutarea pământului fertil. Treptat, familiile lor i-au urmat, iar zona s-a extins până în Serbia. Casele mici și albe cu ramele ferestrelor colorate, porțile mari de lemn și vitele care trag căruțele au rămas neschimbate.
Și tocmai de aceea Banatul are acel farmec autentic. Localnicii oferă turiștilor cazare, dormi pe paturi masive sub icoana Fecioarei Maria, te speli cu apă rece și iei micul dejun cu brânză și lapte de casă. Munții din jur, câmpurile fertile și vitele sunt singura sursă de existență a locuitorilor. Copiii lor se întorc în Cehia pentru a-și câștiga existența, așa că viitorul Banatului este incert și fragil.
O concluzie naturală subestimată la final
Cu recomandarea unei bunici de optzeci de ani din Gârnic și cu portbagajul plin de dulceață de casă, plecăm înapoi spre nord, către granița cu Ungaria, dar nu trebuie să ratăm Transalpina. Se află la câteva zeci de kilometri vest de Transfăgărășan și leagă orașele Novaci și Sebeș.
Este o experiență complet diferită față de Transfăgărășan. Noi am petrecut noaptea anterioară în corturi la poalele munților și am pornit la drum la ora șase dimineața. Și a fost cea mai bună alegere. Nu era nimeni pe drum, așa că am avut pajiștile verzi pline de oi, ceața care se ridica din păduri și drumul care șerpuia prin natura magică doar pentru noi.
Urcarea a fost mai degrabă lină, iar peisajul din jur a fost pe măsură. În jurul nostru nu se înălțau vârfuri ascuțite, ci pășuni verzi și platouri montane. În vârf, la aproximativ două mii de metri, bătea un vânt atât de puternic încât abia puteam sta în picioare. Ne-am așezat așadar în iarbă și am luat micul dejun cu vedere la Carpații românești.
Deoarece vehiculele noastre nu erau în stare perfectă, iar la jumătatea drumului un mecanic local ne-a sudat un amortizor rupt în garajul său (aveți grijă la drumurile dintre Săpânța și Baia Mare, nu merită să nu fiți atenți), nu am putut ajunge în estul extrem al României, la Marea Neagră. Dar acolo, pentru plajele pustii, hotelurile învechite și o altă latură a României cunoscute și necunoscute, ne vom întoarce data viitoare.
De unde să cumperi bagaje de călătorie? Vizitează magazinul online:
