Aventuri pe via ferrata în Austria

Deși planul inițial suna clar – o vacanță de grup de o săptămână cu șase până la opt participanți, adică noi și câțiva prieteni, o cabană închiriată, cățărare pe via ferrata în timpul zilei și grătar seara, totul a fost complet diferit. Nici nu ne-am imaginat că va fi o asemenea problemă să coordonăm disponibilitatea a mai mult de trei persoane. După lungi încercări de a ne înțelege, am renunțat în cele din urmă și am plecat în componența trei aventurieri și un câine. :)

Am ales o perioadă potrivită pentru noi, adică de joi până duminică, și am început să așteptăm cu nerăbdare. Ne-am comandat din timp echipamentul care ne lipsea, inclusiv căștile, și am început să antrenăm tehnica de cățărare pe perete (nu că nu am fi mers și înainte, dar acum motivația era ceva mai mare). Vremea însă nu a ținut cu noi. Pe măsură ce weekendul nostru de vis se apropia, prognoza era mai mult decât nefavorabilă – în zona unde aveam cazarea rezervată, urma să plouă tot timpul. Am urmărit cu atenție vremea în continuare și, în cele din urmă, am decis să amânăm plecarea cu o zi, deoarece meteorologii ne-au dat o mică speranță că vremea se va îmbunătăți treptat începând de sâmbătă.

Chiar pe drum, ne-am oprit la câteva trasee de via ferrata pentru a-l familiariza pe Marian cu regulile cățărării. Prima ascensiune a avut loc în orășelul Mödling, sau mai degrabă pe stânca de deasupra acestuia. Traseul a fost simplu și suficient de lung pentru o primă inițiere. Eu am mers cu Tobík al nostru pe poteca din jur și i-am așteptat pe alpiniști sus. Traseul a inclus și o mică trecere peste o scară de frânghie, pe care amândoi au depășit-o fără probleme.

Am avut ceva probleme în a găsi a doua via ferrata. Ne-am mutat în pitorescul orășel viticol Gumpoldskirchen, situat nu departe de Viena, am lăsat mașina în parcare și, după ce ne-am rătăcit puțin, am găsit o stâncă mică cu tot cu peșteră. Am urcat circuitul de antrenament și toată lumea a fost mulțumită – noi ne bucuram de priveliștile frumoase asupra podgoriilor și de vremea bună, în timp ce cățelușul nostru se odihnea liniștit la umbră sub via ferrata.

A treia via ferrata planificată a trebuit să o lăsăm pentru drumul de întoarcere din cauza lipsei de timp și am pornit spre cazare. Am locuit la parterul unei căsuțe mici la marginea orașului Schladming. Băieții însă debordau de energie și dorință de a se mai cățăra, așa că și-au făcut bagajele și au mers pe cealaltă parte a dealului pentru a cuceri încă o via ferrata de seară. Au fost singuri pe stâncă, așa că s-au bucurat cu adevărat fără a fi nevoiți să țină cont de nimeni. Seara a fost dedicată pregătirii cinei și planificării activităților pentru ziua următoare, ceea ce a inclus în principal navigarea pe diverse portaluri meteorologice. Acestea însă se contraziceau destul de mult în prognoze, așa că am decis în cele din urmă să lăsăm decizia pentru dimineață.

A doua zi a fost în continuare ploioasă, dar speranța ne-a fost dată de prognoza care anunța că în Gosau ar trebui să fie uscat până la ora 15:00. Aceasta a fost șansa noastră! Deasupra lacului Gosausee se află, se spune, una dintre cele mai frumoase via ferrata. Așa că ne-am împachetat lucrurile și am plecat. Drumul a fost lung, dar a meritat – la lac chiar nu ploua. Stâncile înalte și frumoase se oglindeau în apa liniștită, iar noi ne echipam nerăbdători pentru a pleca cât mai curând. Stânca era într-adevăr umedă, dar datorită faptului că alți câțiva alpiniști trecuseră deja înaintea noastră, treptele erau destul de uscate.

Prima parte a dus chiar deasupra apei, pe alocuri aproape că puteam atinge suprafața, urmată de urcarea pe o scară deasupra potecii. Totuși, cea mai solicitantă secțiune din punct de vedere psihic ne aștepta pe podul de frânghie. A fost o adevărată provocare, dar toți am reușit să trecem podul. Apoi a mai rămas doar o scurtă urcare până la cel mai înalt punct al traseului și încet înapoi în jos. Ca recompensă, am mâncat o supă fierbinte lângă lac.

Următoarea via ferrata ne aștepta la doar câțiva kilometri distanță, așa că am plecat imediat. La sosirea sub stâncă, a fost clar că amplasarea sa în pădure, printre copaci și mușchi, nu a ajutat-o deloc să se usuce. Nu mi-a plăcut deloc, până la urmă nu ar trebui să te cațeri pe via ferrata umedă. Roman însă, după ce a analizat situația, a constatat că doar secțiunea inițială a traseului era umedă, iar mai departe era mai bine. Nu eram convinsă, dar băieții erau în majoritate, așa că nu mi-a rămas decât să merg.

Duminică, adică a treia zi a șederii noastre, prognoza meteo a fost poate cea mai rea dintre toate. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât să căutăm unde vremea va fi mai prietenoasă. Singurul loc unde anunțau cer senin, soare și căldură era în zona Villach. Era puțin cam departe (mai exact 150 km), dar tot era o variantă mai bună decât să stăm în cameră. De data aceasta l-am luat pe Tobík cu noi, până la urmă nu eram siguri când ne vom întoarce.

Prima via ferrata au parcurs-o băieții singuri. A fost puțin dificil să o găsească, dar în final se pare că au reușit. Din păcate, traseul a fost foarte solicitant, așa că a trebuit să se întoarcă pe urmele lor. Eu între timp am urcat dealul cu Tobík și panda noastră pe poteca forestieră. Era destul de cald și în zonă nu exista nicio sursă de apă unde să ne putem răcori. Lângă potecă însă, din fericire, curgea un pârâiaș, care forma câteva bălți și noroi. Tobík a evaluat asta ca fiind ocazia perfectă de răcorire și, înainte să apuc să mă întorc, se tăvălea deja în noroi. Măcar s-a răcorit puțin și, până am coborât, cea mai mare parte a noroiului de pe el se uscase și căzuse.

A doua noastră oprire a fost via ferrata complexă deasupra lacului Ossiacher See. Din nou am ales aceeași tactică – eu cu Tobík și băieții pe stâncă. Au ales un traseu mai simplu, până la urmă eram deja obosiți și nu am vrut să riscăm inutil. La finalul traseului a fost din nou un pod de frânghie, de data aceasta însă nu era practicabil – frânghiile erau foarte slăbite și podul se legăna destul de tare. Pentru a mă cățăra și eu, am făcut cu Marian o a doua rundă, de data aceasta pe un alt traseu, ca să încerc măcar ceva în acea zi.

După întoarcerea la cazare, ne aștepta ultima seară și planificarea întoarcerii acasă. La centrul de informare local am aflat că nu departe de noi se află o atracție numită ZipLine. Este practic o traversare pe cablu lungă de 2,5 km, cu posibilitatea de a atinge o viteză de până la 120 km/oră. Nu puteam rata asta și am convenit să mergem la o via ferrata simplă și apoi să ne dăm cu tiroliana.

După ce am împachetat toate lucrurile, am plecat în același loc unde băieții au fost să se cațăre singuri în prima seară. Am ales un traseu foarte simplu, până ne-am mirat cât de ușor este.

După mutarea la ZipLine, însă, ne-a cam trecut cheful de glumă. Până la urmă ne aștepta o cursă destul de rapidă doar în ham, la o înălțime de până la 116 metri de sol. Autobuzul ne-a dus la stația superioară, personalul ne-a legat în hamuri și am pornit în jos. Cursa a durat două minute în prima secțiune și un minut în a doua. Prima secțiune a fost frumoasă, relaxantă, ne puteam bucura de natură și de zborul deasupra copacilor. A doua secțiune a fost mai scurtă, dar cu atât mai rapidă. Prima sa parte a coborât atât de abrupt, încât aveai senzația de cădere liberă. Pur și simplu o experiență de viață, pe care însă personal nu mai trebuie să o repet.

Apoi nu ne-a mai rămas decât lungul drum cu mașina spre casă. Ne era destul de foame, așa că am căutat un restaurant deschis unde să mâncăm. Cumva însă nu ne-am dat seama că lunea, în Austria, majoritatea restaurantelor sunt închise. După câteva încercări nereușite, chiar înainte de granița de la Mikulov, am reușit să găsim un restaurant deschis, unde la ora 17:30 am luat prânzul mult dorit, cu care ne-am încheiat mica aventură pe via ferrata din Austria.